16 ianuarie 2009
Alegerea Schimbării

Pe cine aleg? Este întrebarea pe care şi-o adresează mulţi dintre noi. Nu ne putem întruni în agora şi decide soarta cetăţii aşa cum făceau vechii greci, ci trebuie să încredinţăm această responsabilitate unor persoane care au timp, competenţe, o biografie fără pete şi un CV bogat. Cam greu de găsit asemenea candidaţi în Moldova, pentru că partidele autohtone nu promovează participarea. Or democraţiile au nevoie de o cultură civică, o cultură a participării, care nu presupune doar aruncarea buletinului de vot în urnă, ci o participare zilnică, informată la viaţa cetăţii.

Dictaturile nu au nevoie de cetăţeni, ci de supuşi, persoane loiale regimului, care se opun schimbării, pentru că le este frică de represiuni. Regimul politic moldovenesc nu este unul democratic, dar nici unul tipic autoritar, este un regim politic de tip nici-nici, adică neconsolidat, în veşnică tranziţie. Nu este o apreciere proprie, ci evaluarea unor instituţii prestigioase, care alcătuiesc clasamente ale democraţiilor: Freedom House, Economist Intelligence Unit, Bertelsmann Trasformation Index, Polity IV. Tranziţia moldovenească încheie cel de-al doilea deceniu de existenţă, însă celebra “luminiţă de la capătul tunelului” nu licăreşte în zare aşa cum se întâmpla prin 2004 în România. Alegătorii şi politicienii autohtoni nu se pricep să construiască o democraţie funcţională şi nu există deocamdată o masă critică, care să ceară imperativ Schimbarea. Este ciudat că politicienii moldoveni din opoziţie au adoptat deja un discurs defetist.

În aceste condiţii, oare ar fi posibil un discurs de tip Obama în R. Moldova? Barack Obama a devenit preşedinte, pentru că a simbolizat schimbarea, în timp ce republicanii, adversarii săi, persiflau şi negau capacitatea echipei Obama de a transforma discursul în realitate. Mai mult, republicanii continuă să acuze democraţii, că evită să definească schimbarea. Cu toate acestea, Obama a reuşit să creeze o adevărată mişcare populară având un discurs ce aduce aminte de apelurile vizionare ale liderului mişcării pentru drepturi civice, Martin Luther King, pe-alocuri este şi un discurs revoluţionar cu tentă mesianică cu mesaje de genul “Noi vom salva America”, dar şi un discurs didactic, care rămâne în esenţă pragmatic.

Politicienii moldoveni nu sunt încă pregătiţi să formuleze discursuri despre schimbare, pentru că cea mai mare parte din ei sunt tributari trecutului comunist şi au învăţat din auzite ce este democraţia şi economia de piaţă. Politicienii americani discută mereu despre taxe, iar cei moldoveni despre situaţia geopolitică a R. Moldova. Ei nu ne spun care vor fi reformele concrete în domeniul sănătăţii publice, cum şi câte locuri de muncă vor fi create, care vor fi principiile politicii identitare, ce facem cu sistemul de pensii şi asigurări sociale.

Politicienii moldoveni nu înţeleg că discursul schimbării nu este o limbă de lemn, ci - unul practic şi responsabil, de fapt, reprezintă un angajament, un contract între alegător, care îl deleagă şi îi plăteşte un salariu, pentru a-i reprezintă interesele şi a-şi onora angajamentele preelectorale. Pentru ca angajamentele politicienilor să fie îndeplinite avem nevoie de un alegător informat, activ şi critic. Acesta trebuie să verifice răspunsurile politicienilor, trebuie să le pună întrebări, să-i provoace la fel ca presa independentă sau societatea civilă. Pagini web precum Factchecker.org sau Opensecrets.org încearcă combaterea dezinformării şi propagandei şi monitorizează finanţarea campaniilor electorale în SUA. Cine îi ţine în şah pe politicienii moldoveni? Câţiva ziarişti mai acizi, unele ONG-uri neafiliate şi doi-trei bloggeri neînregimentaţi politic.

Finanţarea partidelor şi atitudinea faţă de vot sunt doi indicatori buni pentru democraţia americană. Partidele americane caută şi primesc donaţii de la pensionari, tineri, şomeri, corporaţii, universităţi, asociaţii. Mii de persoane participă şi donează câte cinci, zece dolari pentru un candidat sau altul şi în acest fel campania electorală ia amploare, oferta electorală ajunge prin intermediul presei la alegători. Cu cât mai mulţi bani investeşte un partid în campanie, cu atât mai mari sunt şansele victoriei. Mereu m-a surprins faptul că politicienii moldoveni nu cer zece, cincisprezece lei pentru campania electorală de la simpatizanţi. Care este atunci sursa milioanelor de lei cheltuiţi în campanie? Probabil că sunt împrumutaţi de la bănci, companii, grupuri financiare şi guverne străine, interesele cărora inevitabil le vor servi dacă vor ajunge la guvernare. Sau poate că se vând unele locuri de pe listele electorale? Am dubii că membrii de rând, cei care muncesc din greu în campanii ştiu de unde vin banii. Urmăriţi finanţarea şi veţi înţelege comportamentul partidelor moldoveneşti.

Referitor la atitudinea faţă de vot, nu voi uita cozile imense la care aştepta alegătorul american ore în şir pentru a-şi exprima preferinţele electorale. În comparaţie cu democraţiile consolidate prezenţa la vot în R. Moldova la parlamentare este relativ înaltă (peste 60%) şi votul obligatoriu ar fi probabil mult mai eficient pentru mobilizarea electoratului la locale. Care ar fi totuşi motivaţia raţională a participării la alegeri pentru cei indecişi? Departe de a veni cu un răspuns clar, sugerăm celor nehotărâţi să reformuleze celebrul pariu pascalian şi să se întrebe ce au de pierdut crezând că votul lor va schimba ceva.

Ion MARANDICI,
Doctorand la Universitatea Rutgers (SUA), Membru al Asociaţiei Americane de Ştiinţe Politice